* * *

Adultery in itself should not, to my mind, be a ground of divorce. Unless people are restrained by inhibitions or strong moral scruples, it is very unlikely that they will go through life without occasionally having strong impulses to adultery. But such impulses do not by any means necessarily imply that the marriage no longer serves its purpose. There may still be ardent  affection between husband and wife, and every desire that the marriage should continue. Suppose, for example, that a man has to be away from home on business for a number of months  on end. If he is physically vigorous, he will find it difficult to remain continent throughout this  time, however fond he may be of his wife. The same will apply to his wife, if she is not entirely  convinced of the correctness of conventional morality. Infidelity in such circumstances ought to form no barrier whatever to subsequent happiness, and in fact it does not, where the husband and wife do not consider it necessary to indulge in melo-dramatic orgies of jealousy. We may go  farther, and say that each party should be able to put up with such temporary fancies as are always liable to occur, provided the underlying affection remains intact. The psychology of  adultery has been falsified by conventional morals, which assume, in monogamous countries,  that attraction to one person cannot co-exist with a serious affection for another. Everybody knows that this is untrue, yet every-body is liable, under the influence of jealousy, to fall back  upon this untrue theory, and make mountains out of molehills. Adultery, therefore, is no good ground for divorce, except when it involves a deliberate preference for another person, on the whole, to the husband or the wife, as the case may be.

(sfatul DJ-ului: rulaţi ambele clipuri deodată)

* * *

Se impusese, aşadar, în epoca dinainte de Freud consensul cu putere de axiomă că o persoană de gen femi­nin n-are niciun fel de dorinţe trupeşti atâta timp cât nu este zgândărită de un bărbat, lucru care, evident, oficial era permis numai în căsnicie. Dar cum atmosfera — în special la Viena — era şi în vremurile acelea austere plină de microbii periculoşi ai erosului, o fată de familie bună trebuia, de la naştere şi până în ziua când se întorcea cu soţul ei de la altar,  să trăiască într-un mediu complet sterilizat. Pentru a fi ferite de ispite, tinerele fete nu erau nici o clipă lăsate singure. Li se punea o guvernantă care le purta de grijă ca nu cumva — doamne fereşte ! — să facă vreun pas nesupravegheat dincolo de pragul casei, erau duse şi tot aşa aduse de la şcoală, de la ora de dans, de la ora de muzică. Se controla orice carte pe care-o citeau şi, mai ales, li se dădea tinerelor fete să aibă tot timpul de făcut câte ceva, pentru a le abate de la nişte even­tuale gânduri periculoase. Ele trebuiau să exerseze la pian şi să înveţe să cânte şi să danseze, să înveţe limbi străine şi istoria artei şi istoria literaturii, erau cultivate şi supra cultivate. Dar în timp ce li se dădea educaţia şi cultura cea mai aleasă cu putinţă, se păstra totodată vie preocuparea îngrijorată de-a le ţine, în ce priveşte lucrurile naturale, într-o ignoranţă pe care noi azi nici cu ghidul n-o putem gândi. O tânără fată de familie bună n-avea voie să aibă niciun fel de idee despre forma corpului bărbătesc, nici să ştie cum sunt aduşi copiii pe lume, căci „îngerul” trebuia să rămână pur trupeşte cât şi sufleteşte în vederea căsă­toriei. „Bine educată” echivala pe-atunci întru totul la o tânără fată cu a fi străină de viaţă; şi această inaderenţă la viaţă le-a rămas uneori femeilor acelui timp până la sfârșitul zilelor. Şi astăzi mă mai amuză povestea grotescă a unei mătuși de-a mea care în noaptea nunţii pe la ora unu a reapărut intempestiv în locuinţa părinţilor ei, susţinând că ea nu mai vrea să-l vadă niciodată pe omul acela îngrozitor căruia i-a fost dată de soţie,  că e un dement şi un monstru, pentru că a încercat cu tot dina­dinsul s-o dezbrace. Şi că numai cu mare greutate a putut să se salveze din braţele unui om cu porniri din acelea, vizibil patologice.

* * *

Să nu uităm, obiceiul de a lăsa fetele nubile să iasă în lume doar însoţite de o femeie mai în vârstă joacă un rol important şi în Die Meistersinger von Nürnberg, unde Eva Pogner nu-şi poate vedea iubitul, pe Walther von Stolzing, decât în prezenţa Magdalenei, doica de încredere. Pe la începutul secolului XX practica mai exista în Imperiul Austro-Ungar, ne relatează Albert Szent-Györgyi, descoperitorul vitaminei C şi laureat Nobel, în volumul de amintiri apărut la noi sub titlul pionieresc de Pledoarie pentru viaţă.

***

În dorința de a deveni asemeni zeilor, oamenii au căutat acel nectar divin, înțeles mai târziu ca un elixir, sau au căutat acel potir sfânt care avea rolul de a transforma apa în ceea ce frumoasele noastre basme descriu ca „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Unul dintre cele mai vechi mituri, cel al lui Ghilgameș, ne înfățișează pe lângă vitejiile lui și căutarea leacului care ar putea să-l învie pe prietenul său Enkidu – fost dușman. Dar mitologia lumii merge mai departe și ne aduce aminte situația celor care încercau, prin diverse metode, să descopere acest panaceu universal, unii dintre acești medici-vraci, plătind cu viața nereușitele lor.

Farmacopeea mediteraneană este vastă și cărțile ce s-au păstrat din vremuri antice ne arată diferite leacuri, obținerea și chiar păstrarea acestora. Plinius a strâns într-o colecție impresionantă, numită Historia Naturalis date impresionante, culese și din alte cărți ale acelor vremuri, despre tot ceea ce înseamnă viața trăită de către semenii lui, de la agricultură și până la alimentație, dar și medicamentație, care, aceasta din urmă, nu este prea diferită în modul ei de obținere față de vremurile pe care le trăim acum, doar tehnologia s-a schimbat.

Ultima descoperire în domeniul prelungirii vieții ar fi cea legată de celulele stem, descoperire care nici măcar nu este controversată, acceptată mai ales prin descifrarea lanțului ADN.

Următoarea povestire se leagă de multe, are înțelepciune, dar și multă disperare, este oarecum aceeași disperare pe care o au mulți în căutarea unui transplant sau a unui medicament miraculos.

***

Această povestire, care se petrece în 970, în vreme ce Sadamori servea ca guvernator al provinciei Tamba, îl descrie ca pe o brută cu inima de piatră și ca pe un nătărău.
În această poveste, despre care se spune că a fost relatată de o fiică a servitorului de încredere al lui Sadamori, Tate Morotada, Sadamori suferă de o rană infectată și trimite după un cunoscut vraci din Kyoto. După ce examinează rana, doctorul îl informează pe Sadamori:

Această rană necesită multă atenție și trebuie tratată cu un medicament numit embrion uscat. Acesta e cunoscut doar de puțini și devine din ce mai puțin eficient cu timpul. Trebuie să-l obțineți cât mai repede* [a se vedea nota autorului pe care am pus-o la sfârșit].
Doctorul plecă apoi, iar Sadamori îl chemă pe fiul lui, Korenobu, și îi spune diagnosticul, adăugând: În orice caz, am auzit că soția ta e însărcinată – adu-mi fetusul acela.

Korenobu este oripilat de ordinul tatălui său, dar nici nu știe cum să-l refuze. Cu toate acestea, decât să facă pregătiri pentru funeralii, după cum ordonase Sadamori, el îl vizitează pe doctor și îi explică înlăcrimat ce se întâmplase. Doctorul este de asemenea șocat de cerința lui Sadamori și promite să-l ajute pe Korenobu. El îl înfruntă deci pe Sadamori, care confirmă vesel că, într-adevăr planifica procurarea medicamentului necesar de la nepotul său nenăscut. Auzind aceasta, doctorul explică faptul că medicamentul nu se poate prepara de la o rudă de sânge și îl îndeamnă să găsească o altă soluție în cel mai scurt timp.

Frustrat, Sadamori se intereseazăde alte surse. Aflând că una dintre fetele de la bucătărie este însărcinată în șase luni, el ordonă ca fetusul să îi fie adus imediat. Dar când acesteia i se deschide burta, se descoperă că fetusul era de sex feminin și deci inutil, așa încât oamenii se descotorosesc de el. Cu toate acestea, textul informează cu precizie că în final un alt fetus a fost găsit și că guvernatorul a reușit să supraviețuiască.

Odată recuperat, Sadamori îl răsplătește pe doctor cu un cal și încă câteva daruri și îl trimite să îi pregătească cum se cuvine sosirea în Kyoto. Apoi îl chemă pe Korenobu și îi mărturisește că se teme pentru propria-i reputație, în cazul în care medicul ar fi răspândit zvonuri despre incidentul petrecut în capitală – după cum se prea putea să se întâmple.

În mod șocant, grija sa nu se îndreaptă către uciderea femeilor nevinovate care i-au oferit leacul necesar și nici măcar către intenția de a-și ucide nora, ci către faptul că suferea el însuși de o rană căpătată în luptă.

În capitală, explică el, am reputația de a fi un om pe care te poți bizui. Așa că se prea poate ca în curând să fiu trimis în Mutsu, pentru a înăbuși răscoala emishi de acolo. Dar nu ar fi anormal dacă oamenii m-ar bîrfi că am fost împușcat de unul sau de altul? [ eroare de traducere: am fost împușcat, sigur shot, shooting, se poate traduce și prin săgetare, tras cu săgeata, cu săgețile; eroarea va mai reveni ].

Decât să riște acest lucru, Sadamori îi ordonă fiului său să îl ucidă pe vraci. Korenobu răspunde cu calm că poate face aceasta deghizându-se în bandit și acostându-l pe drumul de întoarcere spre Kyoto. Apoi plecă, pregătindu-se în mod ostentativ pentru misiunea pe care o avea de îndeplinit.

În schimb, se duce direct la medic și îl avertizează despre ordinele lui Sadamori. Reasigurându-l pe omul speriat că nu a uitat de ajutorul său la salvarea soției și a copilului său, Korenobu îl instruiește să descalece și să meargă pe jos pînă trece de un anumit munte, lăsîndu-l pe ofițerul care urma să îl însoțească să călărească în locul lui. Medicul face precum i s-a spus și – aproape sigur, după cîte se pare – când perechea ajunge la trecătoare, apare un bandit și îl împușcă pe omul de pe cal.

Când Korenobu îi raportează tatălui său că doctorul a fost ucis, dar ofițerul însoțitor a scăpat, Sadamori este încântat de vești. Mai târziu însă descoperă că medicul este încă viu și îl cheamă pe Korenobu să dea socoteală.

Ca răspuns la întrebările tatălui său, Korenobu dă din umeri cu viclenie și răspunde: De unde puteam să știu că vraciul avea să călătorească pe jos, precum un slujitor? Eu am presupus că persoana călare era stăpânul și, ca atare, l-am ucis. Incapabil să combată această logică, Sadamori se înduplecă și se resemnează.

Textul concluzionează: faptul că Sadamori a dorit să deschidă burta nurorii sale însărcinate pentru a scoate fetusul evidențiază cruzimea și lipsa de rușine ale inimii sale. Ne putem întreba de ce naratorul nu exprimă nicio compasiune sau indignare vizavi de gestul lui Sadmori de a o ucide, complet fără rost, pe slujnica de la bucătărie sau pe femeia nefericită care i-a furnizat fetusul de care avea nevoie sau, dacă tot veni vorba, de uciderea de către Korenobu a însoțitorului medicului. În această lumină, povestea evidențiază suficient de multe aspecte legate de sensibilitatea nobililor din epoca Heian față de servitorii lor, ca și de reputația lui Sadamori față de posteritate.

*Embrionul uscat (în această relatare chigo hoshi, dar cunoscut și sub alte denumiri, respectiv, hoshi chigo, hoshi ko sau oroshi-taruko) era preparat dintr-un fetus masculin, avortat. Un text medical din secolul al XV-lea, Kinsō hiden jō, îl descrie ca remediu cel mai bun pentru tratarea oaselor, mușchilor, creierului sau viscerelor care suferiseră o traumă. Pentru dezbateri detailate cu privire la acest medicament-minune – inclusiv o traducerea a instrucțiunilor de preparare și aplicare, cuprinse în Kinsō hiden jō, – a se vedea Andrew E. Goble, Războaie și răni, p.321-324.

(Karl Friday, Primul samurai – Viața și legenda războinicului rebel Taira Masakado, ed. All, 2011, pag.190-192)

Zeci de mii de femei vor să vină în orașul nostru, dar n-au unde. Să se facă, domnule, cumva, și să ni se dea locuri de muncă în oraș, să nu ne pustiim de tot. Femeile sunt necesare ca aerul. Uite, vedeți dvs., chiar la noi în uzină erau femei, dar din cauza automatizării nu mai sunt. Automatizarea a exclus femeile din uzină, dar nu și din familie.

„Care e răul cel mare al Reșiței?”, întreabă pervers Păunescu:

Puținătatea femeilor. Acum încă mai sunt. Dar prin ’47 trebuia să umbli cu lupa și cu binoclul ca să găsești o femeie. Încă nu li s-a găsit o soluție de viață și de activitate femeelor din Reșița. Dar ele au venit aici, pentru că oțelarii sunt oameni grozavi. Închipuiți-vă că se duc acasă cu 40 de grade în corp. Și au toți câte 3-4 copii, tocmai de căldura asta atât de mare.

(Interviu din Luceafărul, Nr. 37, 11 septembrie 1971)

]]> http://sexreader.wordpress.com/2012/02/11/sexul-ca-otelul/feed/ 4 voroncas http://sexreader.wordpress.com/2012/02/10/sfanta-treime-ca-menage-a-trois/ http://sexreader.wordpress.com/2012/02/10/sfanta-treime-ca-menage-a-trois/#comments Thu, 09 Feb 2012 22:11:05 +0000 Aelpenor http://sexreader.wordpress.com/?p=858 Read More

Dacă eşti marchiz, genial şi te cheamă Donatien vezi, trebuie să vezi, ceea ce este deopotrivă creştin şi pedagogic în actul sexual. O povestire întreagă (Institutorul filosof) din colecţia de poante şi schiţe numită Decameronul franţuzesc. Cine o fi Sfântul Duh, oare?

* * *

Dintre toate ştiinţele pe care le băgăm în capul copilului cînd ne ostenim cu educaţia lui, tainele creştinismului, de care nu ne îndoim că reprezintă una dintre cele mai desăvîrşite părţi ale educaţiei, nu sînt totuşi, cele care pot fi înghiţite cu cea mai mare uşurinţă de un spirit tînăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tînăr de paisprezece sau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu sînt decît o persoană, că Fiul este consubstanţial Tatălui şi Tatăl Fiului, etc, toate acestea, de care e nevoie, totuşi, spre a fi fericit în viaţă, sînt mai greu de înţeles decît algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute, sîntem siliţi să ne folosim de anumite înfăţişări lumeşti, de anumite lămuriri materiale care, oricît de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tînăr să înţeleagă problema necunoscută.

- Părinte, spunea în fiecare zi micuţul conte institutorului său, vreau să vă asigur că consubstanţialitatea depăşeşte puterile mele de înţelegere, îmi este cu neputinţă să pricep cum două persoane sînt doar una, lămuriţi-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puţin atît cît să o pricep şi eu.

Cuviinciosul părinte, doritor să izbîndească cu educaţia sa, mulţumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înţelegere cum nu se poate mai plăcută a problemei, se gîndi la un mijloc destul de nostim de a înlătura greutăţile care îl nedumireau pe conte, şi acest mijloc, luat din natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiţă, de treisprezece-paisprezece ani şi după ce o pregăti bine pe micuţă, o împreună cu tînărul său elev.

- Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înţelegi taina consubstanţialităţii: ai priceput cu mai puţină osteneală că este cu putinţă ca două persoane să fie doar una ?

-  Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încîntâtoarea făptură, înţeleg acum totul cu o uşurinţă pe care nu o bănuiam; nu mă mai mir că această taină face, cum se spune, atîta bucurie fiinţelor din ceruri, căci este foarte plăcut cînd doi se amăgesc că nu sînt decît unul.

Cîteva zile mai tîrziu, micuţul conte îl rugă pe institutorul său să facă o altă lecţie pentru că, aşa cum susţinea, ar mai fi încă ceva de neînţeles în această taină şi care nu ar putea fi lămurit decît sărbătorind-o încă o dată, aşa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pe care acest fapt îl mulţumise precum se pare la fel de mult ca şi pe elevul său, aduse din nou pe fetiţă şi lecţia începu, dar de data aceasta, părintele, tulburat mai ales de priveliştea desfătătoare pe care chipeşul conte de Nerceuil i-o înfăţişa consubstanţializîndu-se cu părtaşa lui, nu putu fi oprit de a fi al treilea în desluşirea pildei evanghelice, iar frumuseţile pe care mîinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele din urmă îl făcură să ardă de tot.

- Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luînd în stăpînire şalele micuţului conte, sînteţi prea sprinteni în mişcări, ceea ce face ca împreunarea să nu fie strînsă, să nu arate prea bine figura tainei care se adevereşte aici… Dacă ne vom statornici, da, în acest fel, spuse pungaşul, dînd şcolarului ceea ce acesta dădea fetiţei.

-  Ah ! Oh, Dumnezeule, de ce îmi faceţi rău, părinte, spuse copilul, această slujbă mi se pare fără nici un rost; ce poate să-mi spună mai mult despre taina pe care o învăţăm?

- Ei, pe toţi dracii, spuse părintele, bolborosind de plăcere, nu vezi, dragă prietene, că te învăţ totul deodată ? Este Sfînta Treime, copilul meu… este Sfînta Treime, pe care astăzi ţi-o lămuresc, încă cinci sau şase lecţii asemănătoare şi vei ajunge doctor la Sorbona.

]]>

   ***

El era surdo-mut şi avusese la viaţa lui doar o singură femeie, surdo-mută şi ea. Legătura durase o vreme, până când amândoi se săturaseră de muţenia şi surzenia lor îngroşată. Deveniseră aproape o singură făptură, ceea ce îi deranjase. Fiecare avea nevoie, de fapt, de un partener vorbitor de sex opus, chiar dacă nu limbarnic neapărat. Aveau nevoie de sunetele din pat, în timpul dragostei. Muţenia lor sexuală îi scotea din sărite, fiindcă îi teroriza de fapt. Ea îşi găsise până la urmă un bărbat care vorbea şi care o acceptase aşa cum este, tocmai fiindcă îşi dorea o femeie care să nu vorbească deloc. El, însă, surdo-mutul, rămăsese singur. Refuza să se masturbeze, fiindcă acest lucru i-ar fi accentuat singurătatea şi l-ar fi făcut şi mai mult să cadă în prăpastia muţeniei. Nu auzea nimic, nici pe Dumnezeu, nici dragostea care poate că pulsa undeva.

 ***

şi postbărbatul 100:

 El era un bărbat nevăzut, neauzit, nemirosit, neatins, negustat. Nu aveam cum să ajung la el nici măcar în somn, darmite în nesomn. Nu aveam cum să îi simt epiderma sau gura sau sexul sau părul sau mâinile şi degetele. Mai cu seamă degetele aş fi vrut să i le ating, să le conturez cu arătătorul meu, unul câte unul. Ar fi fost ca şi cum m-aş fi logodit cu fiecare deget de-al lui, de parcă în acel bărbat s-ar fi aflat zece bărbaţi diferiţi sau zece fraţi vitregi. Mă gândeam la degetele lui ca la nişte călătorii senzuale aparte, ca la nişte întrezărite şi râvnite insule ale paradisului. Fiindcă îmi închipuiam degetele acelea mişunând prin părul meu lung, de odinioară, sau scurt, de acum, tuns băieţeşte, trăgându-mă de păr. Chiar aşa, trăgându-mă de păr. Ar fi fost o atingere intensă şi aproape perfectă.

***

Carte inegală, cu unele lungimi plicticoase şi momente de evidentă înamorare a autoarei de propriul stil, Naşterea dorinţelor lichide ar merita citită măcar pentru postbărbaţii ei.

Vă dezbrăcaţi, prindeţi o muscă grasă, îi rupeţi aripile, intraţi în cadă, scoateţi mădularul la suprafaţa apei, aşezaţi musca pe el.

Continuarea sună prea bine in limba lui Stéphane Mallarmé; nu o voi traduce.

La pauvre bestiole tourne autour, cherchant un terrain ferme, ayant toujours peur de se noyer; elle n’ose se jeter à l’eau, tant et si bien que son continuel chatouillement amène l’effusion du plaisir qui l’entraine vers la mort.

cliquez ici pour visualiser:

[sursa]

* * *

One hundred and fifty-three epileptic attacks occurred that year. The rate of cure was estimated at 9.72 percent. Two hundred fifty-four women died in 1862 of “causes presumed to be due to insanity.” What exactly were these causes? Monsieur Husson compiled a total of sixty: thirty-eight physical causes (including masturbation, scrofula, blows and wounds, debauchery and licentiousness, cholera, erotomania, alcoholism, rape), twenty-one moral causes (including love, joy, “bad reading habits,” nostalgia, and misery), and one category that regrouped all the “unknown causes.” [...]

Then they got tangled up in all too subtle distinctions between causes that are far or nigh, specific or con-, per-, intercurrent, predisposing or determining, physical or psychic or moral, or imaginary or … Then Briquet admitted that this ragbag of causes was a little confusing. After that he didn’t have much more to say, but still alleged that if the hysteric “disposition” is not strictly “genital,” it is no less the effect of a “special mode of sensibility”—feminine sensibility, quite simply. Femininity: a causal ragbag, circulus vitiosus. 

Then came Charcot. The causes were reorganized into “agents provocateurs” and “predisposing factors,” with primacy granted, of course, to heredity. But even then, it was a great etiological ragbag: moral impressions, fears, the marvelous, exaggerated religious practices, epidemics, imitation, untimely experience of hypnotization, traumatism or nervous shocks, earthquakes and lightning, typhoid fever, pneumonia, scarlet fever, the flu, articular rheumatism, diabetes, impaludism, syphilis, chlorosis, overwork, hemorrhages, masturbation, venereal excesses; but also continence, intoxication, tobacco, camphor, certain professions, certain races, Israelites, and so on.

(Invention of Hysteria – Charcot and the Photographic Iconography of the Salpêtrière, Georges Didi-Huberman)

* * *

Și avem și un roman cu Salpêtrière, Charcot și a sa presă ovariană pentru potolirea crizelor, tânărul Freud, Marie Curie & Paul Curie, Blanche „isterica”, viitoarea sa asistentă, Jane Avril, tot „isterică”, pe care o găsim peste tot la Toulouse-Lautrec, după ce se „vindecă”, Strindberg venit și el într-o zi să vadă (cu răceală) istericele tăvălindu-se, în fine, un roman… cum să-i zic – despre isterie, radioactivitate și sexualitate, Cartea despre Blanche și Marie de Per Olov Enquist.