Duelul privirilor

Poate nu știați, dar înainte să ia calea filmelor pentru adulți infantilizați, Spielberg a avut și el un scurt moment – o străfulgerare – de geniu (după care și-a revenit brusc) și a făcut primul lui lungmetraj, Duelul (1971), un film care se dovedește fix pe placul lacanienilor.

Un șofer de mașină și altul de camion (un camion masiv, vechi, sinistru, de altfel – iar nu animalul senin și blând din povestea lui Mo Yan; citiți Schimbarea dacă vreți să aflați romanța mecanică și mitologică a două frumoase camioane) se întâlnesc pe drum și din nimic se-ncinge, pe viață și pe moarte, duelul, provocat, desigur, de misteriosul și fiorosul camionagiu. Spun asta pentru că, pe parcursul întregului film, chipul acestuia va rămâne perfect ascuns privirii disperate și strădaniei celuilalt șofer, să-i zicem convențional protagonistul (deși adevăratul protagonist este, fără îndoială, camionul, care pare să acționeze complet autonom de voința umană, pare o forță de o perversă perseverență, desprinsă din altă lume, dintr-un coșmar).

Perspectiva protagonistului este și cea a spectatorului, iar privirea camionagiului este perfect interzisă vederii. Chiar și la finalul filmului, identitatea acestuia rămâne necunoscută. Protagonistul nu știe nici cine a încercat să-l omoare și nici motivul. Pentru Todd McGowan (în eseul Looking for the Gaze: Lacanian Film Theory and Its Vicissitudes), filmul e exemplar pentru manifestarea dorinței pure: “[It] sustains its fidelity to the logic of desire because it never reduces the gaze to the field of the visible”. Privirii întotdeauna îi scapă ceva - ăsta e sensul ei. E o amăgire continuă, o dorință a văzului care se autoalimentează tocmai din această eludare a lui objet petit a. Iar „soluția” dorinței constă tocmai în această eludare, căci dorința nu vrea decât să se susțină pe sine ca dorință și nimic mai mult. Dorința devine un scop în sine, ea caută mai multă dorință.

Copiii noștri

De ultima scenă din À perdre la raison (r. Joachim Lafosse, 2012, tradus din engleză Copiii noștri) nu mai era nevoie. O scăpare. Teama regizorilor de a lăsa claritatea ambiguității să-și facă treaba.

Copiii ucid dragostea. Fie că-s făcuți din iubire, din inerție sau din greșeală.

Femeia e uitată, ignorată, disprețuită, înghesuită în cotloanele gospodăriei, redusă la câteva funcții domestice precise.

Și unul, și altul își pierd libertatea, autonomia, nu mai e loc de nimic – intimitate, amor, zâmbete, bucurie. Amândoi – cuplul adică – sunt de nerecunoscut, deși schimbarea e exact aia pe care o așteptăm, o anticipăm și care pare a fi devenit deja regula firească a tuturor căsniciilor oricât de fericite.

Evident, degradarea ei e tulburătoare. Impresia că trebuie avut grijă de femeie, măcar în momentele-cheie ale vieții, pentru că poartă asupra ei greutățile lumii.

După ce faci trei copii mai vrei și timp pentru tine?

În fine, probabil marile iubiri ale istoriei și vremurilor noastre sunt cele sterile, cele care evită biologia. Maternitatea e moarte curată.

Văzut de curând într-o noapte spre dimineață, că numai la astfel de ceasuri televiziunile mai dau din greșeală vreun film care să-ți suscite nițel interesul, o așa-zisă poveste interzisă Stravinski-Coco Chanel (nejucată, slavă domnului, de stupida aia de Audrey Tautou). Soția al cărei trup putrezește, amanta care strălucește.

Oralitate. Inocență

Dacă nu-l știți pe David Attenborough, cred c-a sosit momentul. Eu în ultima vreme adorm pe documentarele lui. Africa sau Frozen Planet. Din anii ’50 tot pe drumuri, tot povestind.

Mai jos, o scurtă anecdotă despre o inocență și o uluire imposibil de înțeles acum, de-aici, din miezul hiper-civilizației. (Ok, totul mai puțin „fascinating music” – semn că încă nu mi-am pierdut capul în căutarea originilor.)

„Problema” femeilor

Dau peste articolul ăsta: Sophie Fontanel, senior editor la Elle, o femeie aproape ca toate femeile, face mare vâlvă prin lume scriind despre cum a ales abstinența în locul sexului mediocru. Revelația s-a produs așa cum și trebuie, printr-un fapt frapant de banal: aflată în vacanță la schi, descoperă voluptatea inefabilă de a se tolăni de una singură într-un pat imens. Femeile i-au mulțumit, bărbații s-au înfuriat („Dacă citește nevastă-mea cartea ta?!”). OK, mesajul e frumos, fii sinceră cu tine însăți, răspunde nevoilor tale autentice și rezistă presiunilor social-sexuale etc.

Cum rămâne, în schimb, cu bărbatul în toată povestea asta? Îmi pare că așa-zisa emancipare a femeii se clădește în continuare pe abrutizarea bărbatului. De ce am o viață sexuală de la searbădă la dezastruoasă? Pentru că bărbații nu știu să fută, nu ne înțeleg dorințele, vrând, desigur, doar să fută. Femeile se victimizează demonizându-i pe bărbați, asta-i chiar comic. Așa-și construiesc ele noua identitate, independența și toate celelalte valori care completează de obicei lista asta de… obiective și ambiții hilare de job corporatist.

O să ajungem să facem campanii „de conștientizare”, cum se zice: și bărbații au suflet/sentimente, adică și bărbații au probleme sexuale; complexe, temeri, ezitări, frustrări, ca să nu mai vorbim de presiuni – nefericirea feminină aruncată bărbatului în față (sau doar sugerată) nu face decât să-l blocheze, să-l paralizeze, să-l emasculeze. Și, da, ajungem într-un perfect cerc vicios.

N-am nici o soluție, am vorbit iar degeaba. Însă cred că sursa tuturor nenorocirilor este educația pe care o primesc copilele, încă de foarte mici. Acolo se imprimă niște lucruri cumplite, complet greșite – despre ele însele (corp, sexualitate, „relații”), despre viață în general.

Iar eșecul propriei sexualități-corporalități-intimități e apoi răscumpărat prin maternitate – ce turnură tragică a evenimentelor!

Mai aproape de moarte

OK, dar Olivier de Sagazan când vine și pe la noi cu un performance pe viață și pe moarte? Eu l-am descoperit în Samsara lui Ron Fricke (2011), într-una dintre cele mai puternice scene din film – care nu l-a văzut o să rămână prost și încuiat și împietrit pe veci.

Artist francez. Nu știe engleză. Influențe: Rembrandt & Francis Bacon. Luați de-aici, rămâneți cu gurile căscate.

This slideshow requires JavaScript.

Și un interviu cu el aici, că suntem curioși și vrem mereu să vedem și ce zice artistul.

Do you work every day?
Yes; vacations are crap.

Și o transformare:

Dicționar

La 10 ani făceam ceea ce avea să fie, de fapt, precursorul lui Sex Reader pe care-l vedeți azi, după zeci de ani câți au trecut de-atunci, cine mai știe. Făceam acel „Dicționar de sex”. Pe un caiet de matematică, cu coperta căcănie (deși nu auzise lumea pe-atunci de reciclare și faze). Prea multe nu știam, dar încă de pe-atunci tindeam spre rigoarea științifică. Fiecărei pagini îi corespundea o literă din alfabet. Cele mai multe au rămas necompletate. Copiam definițiile din dicționar cu conștiinciozitate și sârg, ca un tainic copist medieval. Nu aveam DEX, dar aveam „Dicționarul explicativ al limbii române” de Vasile Breban. Bleumarin, cartonat. Ceva ediție anii ’80, mă gândesc. Penis, vagin, de-astea. Vagi definiții complet desexualizate și inexpresive. Ceea ce-l făcea mai degrabă un simplu dicționar de anatomie. Asta mă dezamăgea un pic, însă misiunea culturală trebuia îndeplinită dincolo de simpatii și idiosincrazii.

I-am arătat modestul meu proiect unei vecine „mai experimentate”. Era d-aia care se futea de la 12 ani. De altfel, a și ajuns o târfă locală cu oarecare popularitate. Tot timpul erau mașini parcate la ea la poartă. Poate că era ceva platonic, cine mai poate ști acum. Băieții îi ziceau, disprețuitori și erecți deopotrivă, Ninica. Ea mi-a explicat atunci (era cu vreo 2 ani mai mare decât mine) cum se produce fecundația – că sperma se combină cu ciclul și așa iese oul. Am adăugat prețioasa informație în dicționarul meu, căci alte surse mai creditabile n-aveam. Totuși, așa se iese din Evul Mediu.

Apoi, ca-n orice poveste cu morală și cu femei, Ninica s-a măritat și s-a-ngrășat. De dicționarul meu nu știu ce s-a ales. Sper că i-a fost de folos celui care l-a găsit.

Care vrea să fie ciung?

Am priceput deja cu toții că trăim în acele vremuri sucite în care cu toții se simt obligați să-și reprime și ultimul strop de egoism brutal, adică acel ultim ceva care ne mai face să fim cu adevărat umani. Restul e veșnicul discurs. Nici nu vreau să-l mai aud. De ce nu lăsați omul și răutatea lui intrinsecă să-și facă treaba. Să ne trăim viețile, c-am suferit destul, hai să nu mai fim o mare familie.

Căci, pe bune acuma, care dintre noi, care dintre voi ar vrea să ia întru adopție un câine defect, o pisică schilodită? De ce vin activiștii să-mi imprime un obscur sentiment de vinovăție pentru că vreau să am și eu în casă un animal în toată deplinătatea funcțiilor sale? De când a devenit handicapul – uman sau animal – o virtute? De când mila – un simțământ nobil? Și tot așa.

Handicapul rămâne una dintre acele teme fatale, indiscutabile – precum orice altceva care ține de corp – care separă cu brutalitate, oricât am încerca să ne amăgim cu deschiderea minții și alte pansamente de alinat conștiința. Ești om, deci rău, egoist, meschin, nemernic. Deci, da, vreau în casă un animal perfect sănătos, perfect arătos, care să-mi inspire vitalitate și bucurie. Nu vreau ca cele trei picioare ale câinelui să-mi amintească zilnic de necesitatea propriei căiri în fața unui soi de păcat originar – acela că eu, de pildă, am toate membrele și mă pot mișca în voie, sfidând astfel pe handicapatul de alături.

Firește că copiii râdeau de cuțu șchiop și aruncau cu pietre în el, firește că băiețelul strivește în pumnul lui gândacul.

Fără chip

This slideshow requires JavaScript.

[Din expoziția Polidigitații, Romelo Pervolovici, Șerban Foarță, Ion Bogdan Lefter; acum la Victoria Art Center]

Aici zic mai multe. Despre cum autorul trebuie să tacă, pentru a lăsa opera să vorbească.

Lista lui Cantemir (II)

ironic – Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă și hulim pe cel de lăudat în șagă.

isimeria – Ceasul în carile dzua cu noaptea sint de-a tocma.

cacodemon – Demon rău, îngerul Satanii, urgie dumnădzăiască.

chentru – Ținta, punctul carile ieste tocma în mijlocul lucrului rotund.

comitis – Stea cu coadă. Stea să naște și piiere.

lavirinth – Temniță supt un munte în ostrovul Critului săpată cu acela meșterșug ca ori pre cine slobod într-însa să nu mai poată ieși.

megalopsihia – Mărimea sufletului, neînspăimare.

melanholie – Boală de voia rea, pătimirea întristării, fiierea neagră.

metafizic – Cela ce are știința a celor peste fire.

onirocrit – Izbânditoriu de vise.

piramide – Mormânturile împăraților Egiptului, cu mari cheltuiele, ca carile nu să mai pot face.

planeta – Stea rătăcită, carea îmblă împotriva altora.

porii – Găurici prin piielea omului, prin carile ies sudorile.

provideț – Cela ce cu înțelepciune lucrurile, până a nu fi, cum vor cădea cu mintea le află.

protasis – Înainte punere, din trii să face un siloghizm dialecticesc.

Lista continuă…

Hey girl.

Ziua Femeii continuă. Bitches love Ryan Gosling & Derrida.

This slideshow requires JavaScript.

Cantemir (I)

Tatăl nostru, al tuturor, Dimitrie Cantemir, climax al modernității. În altul nu cred.

* * *

avocat – Cela ce trage pentru altul pâra cu plată.

anatomic – Cela ce știe meșterșugul mădularelor trupului, despicătoriu de stârvuri.

anagnostis – Cela ce, citind, alții ascultă.

antepathia – Împoncișere, nepriimirea firii, ura și urăciunea din fire.

aporia – Întrebare cu prepus, carea poftește dezlegarea.

apofthegma – Cuvânt, voroavă aleasă, filosofască.

aromate – Toate sămințele, ierbile și unsorile frumos mirositoare.

atomistii – Filosofii carii sunt din ceata epicurilor și dizc că toate în lume sunt tâmplătoare.

Afroditis – Steaoa carea întâi să arată de cu sară, steaoa ciobanului, boadza dragostelor, a curviii.

afrodisău – Cela ce îmblă după curvie, muierareț.

anomalia – Îndrăptnicie, lucru, cuvânt carile merge împotrivă.

vase priimitoare – Stomahul, rândza, mațele și toate mănuntăile în carile întră bucatele.

evdemon – Demon bun, înger, bunăvoia dumnedzăiască.

Ethna – Numele unui munte din Sichiliia, carile, din sine aprindzându-să, arde.

energhie – Putința a face, făcătorie, lucrare.

enthimema – Siloghism ritoricesc.

exighisis – Tâlcuire, tălmăcire, dezvălirea voroavii ascunse.

exțentrum – Loc carile ieste dinafară de mijloc.

ermafroditis – Cel ce ieste și bărbat, și femeie, sau îmblă în pofta a doaî părți.

Trupul și sângele

This slideshow requires JavaScript.

[Anatomie de l'enfer, Catherine Breillat, 2004]

Algoritmul sexului

[via the medievalists]

 

Top Heavy

Sau Huge Breasts since 1998, o arhivă uriașă pentru toate gusturile: slim, plump, large, mature, vintage. O grădină zoologică neprețuită.

This slideshow requires JavaScript.

Colecția o găsiți aici. Nimic sexual, doar exuberanță grotescă.

In Praise of Love

Tovarăș de-al lui Žižek, Alain Badiou, comunist convins ajuns la bătrânețe, mai are o convingere la fel de puternică: iubirea. Adevărul e că și eu cred în iubire, ăsta-i păcatul meu.

Pentru Badiou, iubirea fără riscuri, iubirea sigură, așa cum o promovează, să zicem, site-urile specializate pe „dating” (ca să nu le zic matrimoniale), este o imposibilitate: it reminds me of the propaganda of the American army when promoting the idea of ”smart” bombs and ”zero dead” wars. 

Iubirea înseamnă să dai semnificație simplului hazard, adică acelei întâlniri absolut întâmplătoare: Starting out from something that is simply an encounter, a trifle, you learn that you can experience the world on the basis of difference and not only in terms of identity. And you can even be tested and suffer in the process. In today’s world, it is generally thought that individuals only pursue their own self-interest. Love is an antidote to that. Provided it isn’t conceived only as an exchange of mutual favours, or isn’t calculated way in advance as a profitable investment, love really is a unique trust placed in chance.

Ajungem, desigur, și la faimosul „There is no sexual relationship”: Lacan reminds us that in sex each individual is to a large extent on their own, if I can put it that way. Naturally, the other’s body has to be mediated, but at the end of the day, the pleasure will be always your pleasure. Sex separates, doesn’t unite. The fact that you are naked and pressing against the other is an image, an imaginary representation. What is real is that pleasure takes you a long way away, very far from the other. What is real is narcissistic, what binds is imaginary. [...] Lacan’s proposition shocked people since at the time everybody was talking about nothing else but “sexual relationships”. If there is no sexual relationship, love is what fills the absence of a sexual relationship. 

Lacan doesn’t say that love is a disguise for sexual relationships; he says that sexual relationships don’t exist, that love is what comes to replace the non-relationship. This idea leads him to say that in love the other tries to approach “the being of the other”. [...] While desire focuses on the other, always in a somewhat fetishist manner, on particular objects, like breasts, buttocks and cock… love focuses on the very being of the other, on the other as it has erupted, fully armed with its being, into my life thus disrupted and re-fashioned.

Trei concepții majore asupra iubirii: First, there is the romantic interpretation that focuses on the ecstasy of the encounter. Secondly, the interpretation based on a commercial or legalistic perspective, which argues that love must in the end be a contract between two free individuals [...]. Finally, there is the sceptical interpretation that turns love into an illusion. My own philosophical view is attempting to say that love [...] is a quest for truth. What kind of truth? I mean truth in relation to something quite precise: what kind of world does one see when one experiences it from the point of view of two and not one? What is the world like when it is experienced, developed and lived from the point of view of difference and not identity? That is what I believe love to be. 

Badiou crede în ceea ce numim „enduring love” sau iubirea care trebuie construită și în permanență – toată viața – reinventată, pentru că adevăratul mister este nu cum s-a produs minunata întâlnire, ci cum faci să ții iubirea cu adevărat vie, cum transformi arbitrarul în destin.

Apoi despre iubire & politică, iubire & artă (unde Badiou recunoaște că dragostea lui pentru teatru – a fost și actor în tinerețe – e mai puternică și mai autentică decât cea pentru filosofie, care a venit la maturitate, cu efort susținut etc.), dar hai că deja m-am întins prea mult cu preludiul și n-am mai apucat s-ajung la miez. Deci tre’ să vă luați cărticica, eu o am într-o ediție superbă:

Iubirea de patrie

Acu ziceți și voi dacă nu sunt scumpi…

This slideshow requires JavaScript.

[via the onion]

Despre privire

[Variațiuni pe teme optice, amintiri din Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie - Roland Barthes, un eseu pe care n-ai voie să nu-l citești. Apărut la Idea.]

„Concupiscența privirii”, a lui Starobinski, care ne îndeamnă să respingem ceea ce ni se arată vederii în chip obișnuit, să punem „sub semnul întrebării ceea ce am văzut deja și să considerăm acest lucru un decor înșelător” trăiește un adevărat un impas în fața fotografiei – care este plată. O pipă fotografiată este chiar o pipă, zice Barthes. „Dacă Fotografia nu se poate pătrunde, asta se întâmplă din cauza forței sale de evidență. În imagine, obiectul se dezvăluie în bloc, iar vederea are certitudinea lui – spre deosebire de text sau alte percepții care îmi dezvăluie obiectul într-un mod neclar, discutabil și mă împing să nu am încredere în ceea ce cred că văd.” De aceea, forța fotografiei ține mai degrabă de privirea pe care o ațintește asupra privitorului, asupra noastră („Ah, dacă cineva din fotografie m-ar privi!”, exclamă orgasmic același Barthes), fapt care în cinematografie nu se întâmplă: „în film nimeni nu mă privește niciodată: e interzis – de Ficțiune”; aici actorul se poate uita spre oricine, în orice direcție, mai puțin înspre cameră (ceea ce ar echivala cu o dezvrăjire), însă toate acestea nu exclud faptul că, la un nivel mai puțin explicit, ecranul nu contenește o clipă să ne fixeze.

O definiție a privirii? Să ne gândim la raportul dintre „atenție” și „percepția” optică, fizică, ele nefiind întotdeauna simultane sau perfect compatibile, de unde, uneori, senzația aia de a privi parcă printr-un sau pe deasupra unui lucru, de a ochi fără țintă sau de a avea un aer inteligent fără să te gândești totuși la ceva inteligent. Răspunsul tot la Barthes: privirea poate face economie de vedere dacă este reținută de ceva interior, iar această interioritate reprezintă, de fapt, misterul privirii – a nu te uita la nimic, ci a-ți reține, spre interior, iubirea, frica, trăirile. Ca aici:

A. Kertész, Cățelușul, Paris, 1928

 

Album de familie

M-am rugat îndelung de Domnul D. să-mi trimită un material. Și a rupt din el și mi-a trimis – un pervers album de familie, cinstiți-vă familia!

* * *

Se pare că albumele de familie pot fi și altfel decât candide și sentimentale. În anii ’70, fotografa româncă Irina Ionesco a fotografiat-o în ipostaze erotice pe fiica sa, ultragiind lumea artistică cu o serie de imagini provocatoare, în care Eva Ionesco e fotografiată în postura unei Lolite, cu trupul nud, ornamentat cu bijuterii extravagante, pozând teatral în decoruri gotice și privind lasciv către cameră.

This slideshow requires JavaScript.

În proiectul său Pretend you are Actually Alive (2008), Leigh Ledare își fotografiază mama în variate ipostaze intime si exhibitioniste; „mama după accident”, „mama întinsă, cu lampa alături”, „mama și Catch 22”, „mama dându-și chiloții jos”, „mama sprijinindu-se de pat”, „mum fucking in the mirrror”:

My eyes are open just a slit but I see her walk straight back into the room and lie on the bed. She is entirely naked. Her hair is wet and her legs are stretched out and covered with droplets. Her eyes are closed but I can tell she knows I’m watching her. Her nipples are hard. The mound of red hair at her crotch is starting to dry and get fluffy. A few minutes later she stretches and lets out a sigh. “I thought it would feel nice to air-dry,” she says.

This slideshow requires JavaScript.

[P.S. Ne putem auzi pe skype, luni marti asa, ce zici? prefer de dimineata, cand ai avea liber?] Domnul D. fiind un domn plecat la Berlin. Nimeni nu poate ști dacă și de-acolo va pleca mai departe.

Apa vieții

Asta ar fi reclama mea interzisă la apă minerală:

Contactați-mă.

A doua natură

Repede, cât mai suntem în 2012: s-au împlinit 60 de ani de la prima operație de schimbare de sex și 50 de ani de la primul implant cu silicon întru mărirea sânilor, idealul (aproape) tuturor femeilor și bărbaților la un loc.

Mărite fie deci îmblânzirea și supunerea naturii, cu toată oroarea aferentă:

It was spring 1962 when Timmie Jean Lindsey, a mother-of-six lay down on the operating table at Jefferson Davis hospital in Houston, Texas.

Over the next two hours, she went from a B to a C cup, in an operation that made history.

“I thought they came out just perfect… They felt soft and just like real breasts,” says Lindsey now aged 80.

[A brief history of breast enlargements, BBC]

Cât despre prima schimbare de sex pe bune (tratament hormonal + intervenție chirurgicală), George (devenită Christine) Jorgensen, „a woman who happened to be in a man’s body”, a făcut istorie:

In photographs from the time Jorgensen looks like a very gay man, which would have been a problem,” says Teit Ritzau, a Danish doctor and documentary maker who got to know Christine Jorgensen when he made a film about her in the 1980s.

“Everyone is both sexes in varying degrees. I am more of a woman than a man… Of course I can never have children but this does not mean that I cannot have natural sexual intercourse – I am very much in the position right now of a woman who has a hysterectomy,” she said in 1958.

After the procedure, Christine wrote to her parents back in New York: “Nature made a mistake which I have had corrected, and now I am your daughter.”

[Christine Jorgensen: 60 years  of sex change ops, BBC]