Legea lui Klimt

[fragment din monografia lui Carl Schorske; traducerea îmi aparţine]

[...] Realitatea legii nu se revelează în simetria stilizată şi în decorul static din zona superioară a imaginii, ci în spaţiul gol de dedesubt, unde e administrată justiţia. Nu e reprezentată crima; doar pedeapsa; iar pedeapsa e sexualizată, psihologizată ca un coşmar erotic. Iconografia plină de aluzii mixează concepte clasice şi moderne. ‘Coapsele’, notează WIlliam Blake, ‘sunt locul Judecăţii de Apoi’. Teama de castrare domină scena lui Klimt: bărbatul victimizat – pasiv, deprimat, impotent – e captiv într-o capcană carnală, într-un polip ca un pântece care îl cuprinde. Furiile care prezidează execuţia sunt simultan ‘femmes fatales’ fin-de-siècle şi bacante antice. Contururile şerpuitoare şi trăsăturile seducătoare au fost probabil inspirate de chipurile feminine ale pictorului olandez Art Nouveau Jan Toorop, dar Klimt le-a adăugat expresia crudă a bacantelor clasice. Furiile acestea – nu figurile idealizate din partea de sus a picturii – sunt adevăraţii ‘slujbaşi ai legii’. În golul întunecat din jurul lor, şuviţe groase de păr străbat şi sexualizează scena.


Universul legii lui Klimt, rupt în două, cu cele trei Graţii ale justiţiei deasupra şi cu cele trei Furii ale instinctelor dedesubt, trimite la puternica sentinţă din Orestia lui Eschil, la clipa în care zeita Athena – împlinind voinţa lui Zeus – impune domnia legii raţionale şi a puterii patriarhale asupra dreptăţii tribale şi răzbunării matriarhale. Când Athena îşi înalţă Areopagul, curtea de judecată, ea le convinge pe Furii să-i devină apărătoare, integrându-le în altarul ei, deturnându-le astfel puterea considerabilă. Raţiunea şi civilizaţia îşi celebrează triumful asupra instinctelor şi barbarismului. Klimt inversează acest simbolism clasic, reinstaurând Furiile în vechea lor poziţie de forţă, sugerând astfel că legea nu controlează violenţa şi cruzimea; le camuflează şi le legitimează. Din ‘adâncul celor dintâi cripte de sub glie’, în care, după Eschil, Athena le consemnase pe ‘fiicele nopţii’, Klimt, obosit şi mânios, le recheamă.

După ce afirmase primatul forţei instinctuale asupra politicii, Klimt – spre deosebire de Freud – nu mai avea de gând ‘să venereze ruinele mutilate şi umilite ale Templului Minervei’. Athena, pe care Klimt o pictase atât de des, lipseşte din acest teatru al legii care totuşi e numai al ei. ‘Întoarcerea refulatului’ e marcată prin dispariţia zeiţei. Astfel, în ultimul cadru al unei serii de picturi destinate să celebreze ‘victoria luminii asupra întunericului’, Klimt proclamă, fără să ezite, supremaţia întunericului, exhumând şi expunând, prin intermediul Furiilor simbolice, forţa instinctelor care subîntind universul politic al legii şi ordinii [Recht und Ordnung]. Athena lui Eschil instaurase domnia legii asupra instinctelor; Klimt anulează acest act.

5 thoughts on “Legea lui Klimt

  1. Cartea lui Schorske s-a tradus si la noi in anii 90. Vroiam demult sa scriu despre ea si o s-o fac probabil la mine pe blog.

  2. Pingback: Femme tentaculaire | sex reader

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s