Rockerul, cine altcineva.
***
Marius Ciobanu (uneori şi Mugurel, dar numai când îşi amintea cineva să-l sune de Florii) avea porecla Denver de la nişte desene animate, “Denver, ultimul dinozaur”, cu al căror protagonist semăna la figură, şi chiar era unul dintre marii dinozauri ai mass-media româneşti, se găsea printre ultimii români care mai ştiau să facă presă scrisă. Încercase într-o vreme şi TV, dar gura lumii încă nu avea corespondent în suficiente lopeţi de pământ, căci “gura lumii numai pământul o astupă”, iar Denver nu crezuse până nu păţise. De radio se ferea ca de muierea stearpă şi nimeni nu înţelegea de ce.
Marius încercase să facă şi presă vizuală, dar asta, pe lângă obişnuitele epitete de “clănţău”, “lătrău”, “mâncător de rahat”, “activist” şi “politruc”, îi adusese primul cvasi-divorţ de o soţie care, nemaisuportând excesiva atenţie a tabloidelor, se aruncase de la etajul al optulea cu doar două zile înaintea procesului. Abia întors de la înhumare, Denver spărsese jumătate de apartament cu levierul, înghiţise un pumn de somnifere cu o trenă de votcă, dar, în cele din urmă, îi venise mintea la cap prin acul perfuziei şi se întorsese la muncă.
Cu o ironie blajină chiar şi în toiul celor mai aprinse discuţii despre politică, Marius-Mugurel îşi păstra bunăvoinţa cu femeile rockerilor din formaţia pe care o frecventa, despre care le spunea acestora: “Mă, le respect, fiindcă sunt soţiile unor prieteni, dar, dacă s-ar da la mine, de ce să le refuz? Piaţa liberă se formează la întâlnirea dintre cerere şi ofertă.” O astfel de propoziţie era de cele mai multe ori revolverul de start al unui lung şir de discuţii despre democraţii şi totalitarisme, despre capitalism şi comunism, despre piaţă liberă şi intervenţionism, despre, despre, despre…
Denver încercase a îşi găsi consolarea cu muieri pe ici, pe colo… Nu mersese. Avea să mai treacă vreo jumătate de an până când pe Mariusică să îl priponească cea de-a doua lui soţie, de care l-a despărţit după doi ani o sobă dintr-o cabană, cu nişte scurgeri de monoxid de carbon…
În privinţa femeilor, Mariusică nu ieşea în evidenţă decât printr-o uşoară tendinţă spre băieţoase, în descreştere, totuşi, din primul an de facultate până la a treia sa căsnicie, cea definitivă. În anul I, însă, el stătea pe felie cu o blondă băţoasă la propriu (femeie-şnur), din partea căreia te aşteptai, din clipă-n clipă, la un uppercut de dreapta.
—Vezi, Marius? Ea era mai de dreapta decât tine, glumea Loredan Socaci, zis Odi, coleg de facultate cu ziaristul. Cre’ că n-a mai suportat să ştie două glorii de dimineaţă în aceeaşi cameră, comenta acelaşi Socaci la despărţirea celor doi.

Odată, se întâmplase ca Marius să fie pe felie cu una, ca de obicei, băieţoasă, dar şi dulapă pe deasupra, o “wrestlingăreasă”, vorba lui Odi. Acesta îi invitase pe cei doi în Bacău, unde se născuse şi “puradelise”, după cum se exprima Denver, deşi Loredan era român. Acolo, cu Odi la volan şi gagica acestuia în dreapta, Marius şi wrestlingăreasa lui (care bea ţuică şi mergea la stadion cot la cot cu el) coborâseră nişte serpentine abrupte, folosite de obicei la raliuri, le coborâseră… v-aţi prins: pe capota maşinii, cu şoferul privind mai mult prin deschizătura geamului. Totuşi, viteza nu depăşise 50 km/h, aşa că “soţii Denver” nu se aleseseră decât cu aclamaţii din partea spectatorilor, pedeştri sau nu.
Tot de o wrestlingăreasă avusese parte Mariusică în vacanţa de după clasa a zecea, când, scandalizaţi de vârsta lui înaintată, câţiva colegi de liceu îl luaseră la mare cu scopul declarat de a îi face cunoştinţă cu femeia. Acolo, ce să vezi? În discotecă, Marius-Mugurel a agăţat o grasă. Dar grasă nu la modul să încapă într-o centrifugă pentru vată pe băţ, ci grasă de ai fi putut studia teoria gravitaţiei pe ea. Şi hihihi, hohoho… A îmbârligat-o şi a luat-o cu el în camera de motel. Colegii cu greu îşi stăpâneau râsul, fiindcă pe atunci viitorul jurnalist era o surcică, purta nişte ochelari de anii ’50 şi o tunsoare á la Charlie Sheen, iar fata se uita la el ca la un platou cu macaroane. Totuşi, discreţi, însoţitorii au stat pe hol, decişi să nu intervină. Stau ei o oră, stau două, stau trei… Nu ieşea nimeni de-acolo. Până la urmă, ajunşi la capătul răbdărilor şi al sticlelor de whisky, au dat buzna peste ei. Acolo, grasa stătea tolănită în al nouălea cer, cu ochii undeva în tavan, în timp ce pe cearşaf şi pe pereţi se vedeau urme de sânge. Primul ţipăt a ieşit din gâtul celui mai beat dintre ei, cu o disperare pură şi distilată:
—Făăă!!! L-ai mâncat pe Mugurel!?!?!?
O ţigară se iţise atunci de după uşa băii, urmată de două buze cunoscătoare ca ale unui degustător de vinuri, apoi de o pereche de ochi melancolici:
—Şi oscilaţii, şi inundaţii… Cine s-ar fi gândit? Baraj sub ultimul pătrar.
Pe fată o chema Saviana şi era din Piatra-Neamţ, motiv pentru care prietenii lui Marius se refereau la ea cu numele de cod “Chetrâşica” şi “Bolovănica”. Denver avea să se mai vadă cu ea de patru ori, în ambele oraşe, pentru ca pe la sfârşitul celei de-a unsprezecea clase filmul să i se taie brusc. Abia după bacalaureat prinsese plăpândul zvon că fata făcuse combustie spontană, dar asta nu mai crezuse.
Cândva, într-un friguros august al anilor ’40, fără vreo speranţă de a mai vedea lumina verii, Loredan Socaci, proprietar de service auto, primea vestea morţii lui Marius-Mugurel Ciobanu: a treia lui soţie, ajutată de cineva, îl aruncase în Dâmboviţa, să îi încaseze considerabila asigurare de viaţă. Astfel a murit Denver, ultimul dinozaur al presei scrise româneşti… Ziua era 23 august 2044.
Like this:
Like Loading...