Frank T.J. Mackey (Tom Cruise în Magnolia/1999): „Respect the cock. (…) It is evolutional.”
”(And tame the cunt”, of course!)
Alice Harford (Nicole Kidman) în Eyes Wide Shut (1999)
Elemente cheie: anul de apariţie al acestor filme şi, desigur, recurentul concept „evoluţie” prezent în pledoariile sexiste ale ambilor protagonişti!
(Regizori: Paul Thomas Anderson & Stanley Kubrick)
Rockerul, cine altcineva.
***
Marius Ciobanu (uneori şi Mugurel, dar numai când îşi amintea cineva să-l sune de Florii) avea porecla Denver de la nişte desene animate, “Denver, ultimul dinozaur”, cu al căror protagonist semăna la figură, şi chiar era unul dintre marii dinozauri ai mass-media româneşti, se găsea printre ultimii români care mai ştiau să facă presă scrisă. Încercase într-o vreme şi TV, dar gura lumii încă nu avea corespondent în suficiente lopeţi de pământ, căci “gura lumii numai pământul o astupă”, iar Denver nu crezuse până nu păţise. De radio se ferea ca de muierea stearpă şi nimeni nu înţelegea de ce.
Marius încercase să facă şi presă vizuală, dar asta, pe lângă obişnuitele epitete de “clănţău”, “lătrău”, “mâncător de rahat”, “activist” şi “politruc”, îi adusese primul cvasi-divorţ de o soţie care, nemaisuportând excesiva atenţie a tabloidelor, se aruncase de la etajul al optulea cu doar două zile înaintea procesului. Abia întors de la înhumare, Denver spărsese jumătate de apartament cu levierul, înghiţise un pumn de somnifere cu o trenă de votcă, dar, în cele din urmă, îi venise mintea la cap prin acul perfuziei şi se întorsese la muncă.
Cu o ironie blajină chiar şi în toiul celor mai aprinse discuţii despre politică, Marius-Mugurel îşi păstra bunăvoinţa cu femeile rockerilor din formaţia pe care o frecventa, despre care le spunea acestora: “Mă, le respect, fiindcă sunt soţiile unor prieteni, dar, dacă s-ar da la mine, de ce să le refuz? Piaţa liberă se formează la întâlnirea dintre cerere şi ofertă.” O astfel de propoziţie era de cele mai multe ori revolverul de start al unui lung şir de discuţii despre democraţii şi totalitarisme, despre capitalism şi comunism, despre piaţă liberă şi intervenţionism, despre, despre, despre…
Denver încercase a îşi găsi consolarea cu muieri pe ici, pe colo… Nu mersese. Avea să mai treacă vreo jumătate de an până când pe Mariusică să îl priponească cea de-a doua lui soţie, de care l-a despărţit după doi ani o sobă dintr-o cabană, cu nişte scurgeri de monoxid de carbon…
În privinţa femeilor, Mariusică nu ieşea în evidenţă decât printr-o uşoară tendinţă spre băieţoase, în descreştere, totuşi, din primul an de facultate până la a treia sa căsnicie, cea definitivă. În anul I, însă, el stătea pe felie cu o blondă băţoasă la propriu (femeie-şnur), din partea căreia te aşteptai, din clipă-n clipă, la un uppercut de dreapta.
—Vezi, Marius? Ea era mai de dreapta decât tine, glumea Loredan Socaci, zis Odi, coleg de facultate cu ziaristul. Cre’ că n-a mai suportat să ştie două glorii de dimineaţă în aceeaşi cameră, comenta acelaşi Socaci la despărţirea celor doi.
Odată, se întâmplase ca Marius să fie pe felie cu una, ca de obicei, băieţoasă, dar şi dulapă pe deasupra, o “wrestlingăreasă”, vorba lui Odi. Acesta îi invitase pe cei doi în Bacău, unde se născuse şi “puradelise”, după cum se exprima Denver, deşi Loredan era român. Acolo, cu Odi la volan şi gagica acestuia în dreapta, Marius şi wrestlingăreasa lui (care bea ţuică şi mergea la stadion cot la cot cu el) coborâseră nişte serpentine abrupte, folosite de obicei la raliuri, le coborâseră… v-aţi prins: pe capota maşinii, cu şoferul privind mai mult prin deschizătura geamului. Totuşi, viteza nu depăşise 50 km/h, aşa că “soţii Denver” nu se aleseseră decât cu aclamaţii din partea spectatorilor, pedeştri sau nu.
Tot de o wrestlingăreasă avusese parte Mariusică în vacanţa de după clasa a zecea, când, scandalizaţi de vârsta lui înaintată, câţiva colegi de liceu îl luaseră la mare cu scopul declarat de a îi face cunoştinţă cu femeia. Acolo, ce să vezi? În discotecă, Marius-Mugurel a agăţat o grasă. Dar grasă nu la modul să încapă într-o centrifugă pentru vată pe băţ, ci grasă de ai fi putut studia teoria gravitaţiei pe ea. Şi hihihi, hohoho… A îmbârligat-o şi a luat-o cu el în camera de motel. Colegii cu greu îşi stăpâneau râsul, fiindcă pe atunci viitorul jurnalist era o surcică, purta nişte ochelari de anii ’50 şi o tunsoare á la Charlie Sheen, iar fata se uita la el ca la un platou cu macaroane. Totuşi, discreţi, însoţitorii au stat pe hol, decişi să nu intervină. Stau ei o oră, stau două, stau trei… Nu ieşea nimeni de-acolo. Până la urmă, ajunşi la capătul răbdărilor şi al sticlelor de whisky, au dat buzna peste ei. Acolo, grasa stătea tolănită în al nouălea cer, cu ochii undeva în tavan, în timp ce pe cearşaf şi pe pereţi se vedeau urme de sânge. Primul ţipăt a ieşit din gâtul celui mai beat dintre ei, cu o disperare pură şi distilată:
—Făăă!!! L-ai mâncat pe Mugurel!?!?!?
O ţigară se iţise atunci de după uşa băii, urmată de două buze cunoscătoare ca ale unui degustător de vinuri, apoi de o pereche de ochi melancolici:
—Şi oscilaţii, şi inundaţii… Cine s-ar fi gândit? Baraj sub ultimul pătrar.
Pe fată o chema Saviana şi era din Piatra-Neamţ, motiv pentru care prietenii lui Marius se refereau la ea cu numele de cod “Chetrâşica” şi “Bolovănica”. Denver avea să se mai vadă cu ea de patru ori, în ambele oraşe, pentru ca pe la sfârşitul celei de-a unsprezecea clase filmul să i se taie brusc. Abia după bacalaureat prinsese plăpândul zvon că fata făcuse combustie spontană, dar asta nu mai crezuse.
Cândva, într-un friguros august al anilor ’40, fără vreo speranţă de a mai vedea lumina verii, Loredan Socaci, proprietar de service auto, primea vestea morţii lui Marius-Mugurel Ciobanu: a treia lui soţie, ajutată de cineva, îl aruncase în Dâmboviţa, să îi încaseze considerabila asigurare de viaţă. Astfel a murit Denver, ultimul dinozaur al presei scrise româneşti… Ziua era 23 august 2044.
Nu (re)deschid discuţia despre legalizarea căsătoriilor de tot felul, dar, en passant, aş zice că ar trebui să fie permisă şi poligamia, altfel nu suntem decât nişte ipocriţi. Până la chestiunile etice şi juridice, foarte plicticoase de altfel, să vedem ce scriu oamenii de ştiinţă despre trecutul speciei noastre. Poate ne luminăm niţel măcar în privinţa trecutului, dacă prezentul e nebulos. În Originea omului, Richard Leakey (din celebra familie de paleoantropologi) discută, printre altele, chestiunea bipedismului, o problemă cu ramificaţii nebănuite. El scrie:
***
Bipedismul [susţinea Owen Lovejoy într-un articol important apărut în revista Science în 1981] este un mod ineficient de locomoţie şi, ca urmare, trebuie să fi apărut pentru a permite mânuirea obiectelor. Cum a putut capacitatea de a mânui obiecte să avantajeze maimuţele bipede în competiţia lor cu alte maimuţe? [...]
Lovejoy a sugerat că prima specie umană ar fi fost monogamă, cu nucleul familial apărut casoluţie pentru sporirea ratei de reproducere şi, ca urmare, pentru scoaterea altor maimuţe din competiţie. Lovejoy şi-a argumentat teoria folosind şi alte analogii biologice. La majoritatea speciilor de primate, spre exemplu, există o strânsă competiţie între masculi pentru controlul sexual al unui număr cât mai mare de femele. Adesea ei luptă între ei, fiind dotaţi cu canini mari pe care îi folosesc drept arme. La giboni aceste lupte sunt rare, ei formând perechi stabile şi – probabil datorită lipsei motivelor care i-ar îndemna să se lupte unii cu alţii – masculii au caninii de dimensiuni reduse. Caninii mici ai oamenilor timpurii, susţine Lovejoy, pot fi un indiciu că la fel ca şi gibonii ei trăiau în cupluri stabile.
Ipoteza lui Lovejoy, care s-a bucurat de o atenţie şi susţinere remarcabile, este puternică deoarece face apel la argumente de natură biologică, şi nu culturală. Are însă şi puncte slabe; pe de o parte, monogamia este departe de a fi un tip răspândit de relaţie socială în populaţiile primitive (numai 20% dintre aceste populaţii cunosc monogamia). Ipoteza a fost prin urmare criticată pentru a fi pus aparent accentul pe o trăsătură ce caracterizează societăţile occidentale şi nu comunităţile de vânători şi culegători. O a doua critică, poate mai serioasă, pornea de la observaţia că masculii speciilor de oameni timpurii cunoscute aveau o talie cam de două ori mai mare decât femelele. Or, la toate speciile de primate care au fost studiate, această mare diferenţă de talie, cunoscută sub numele de dimorfism sexual, este corelată cu poliginia, sau competiţia între masculi pentru câștigarea accesului la femele; dimorfismul sexual nu apare însă şi la speciile monogame. În ceea ce mă priveşte, chiar şi numai acest fapt mi se pare suficient pentru a desfiinţa această promiţătoare abordare teoretică şi ca urmare trebuie căutată o altă explicaţie decât monogamia pentru a justifica dimensiunile reduse ale canini lor. Una dintre explicaţiile posibile este că procesul mestecării hranei a solicitat o mişcare de măcinare mai degrabă decât una de sfâșiere, iar caninii mari ar fi îngreunat o asemenea mişcare. Teoria lui Lovejoy este mai puţin susţinută astăzi decât acum un deceniu.
***
Care va să zică, am fi probabil poligami la bază o constatare probabil neconvenabilă politic. Desigur, dacă am fost la un moment dat canibali, nu trebuie să milităm pentru revenirea la canibalism, dar e bine să se consemneze măcar că starea de lucruri consfinţită azi de legislaţia majorităţii statelor nu e neapărat cea naturală. Traducerea textului a fost realizată de Ion Oprescu şi Ana Maria Glavce, care au optat pentru termenul „bipedism”, neatestat de dicţionare, în loc de mai firescul „mers biped”. Mai jos, o imagine glumeaţă pe tema poligamiei (de aici):
Karin Karinovna ne-a trimis din Praga urmatorul montaj alcatuit din fotografii pe care le-a capturat in expozitii de arta moderna si din citate pe care le-a capturat in cartile pe care le are pe noptiera.
Katarzyna Kozyra, “Olympia”, 1996
Along the streets, the women for sale, the mannequins of desire, were displayed in wicker cages so that potential customers could saunter past inspecting them at leisure. These exalted prostitutes sat motionless as idols. Upon their real features had been painted symbolic abstractions of the various aspects of allure; the gestures of these hetaerae were as stylized as if they had been clockwork… each one was as absolutely circumscribed as a figure in rhetoric, reduced by the rigorous discipline of her vocation to the nameless essence of the idea of woman, a metaphysical abstraction of the female which could, on payment of a specific fee, be instantly translated into an oblivion either sweet or terrible, depending on the nature of her talents.
—Angela Carter, “The Loves of Lady Purple” in Fireworks: Nine Profane Pieces, Penguin, New York, 1987, p. 31.
Paul Kooiker, “Modeling Study” (I-II), 2006
I even become somewhat suspicious and critical of her serene, womanly beauty, or rather, of the regard in which she seems to hold her eyes, her nose, her throat, her breasts, her hips, her legs – why, even her feet would seem to her to have charming little glories to be extolled. How does she come by this regal bearing anyway, this aristocratic sense of herself that seems to derive almost entirely from the smoothness of skin, the length of limb, the breadth of mouth and span of eyes, and the flutting at the very tip of what she describes, without batting an eyelid (shadowed in the subtlest green), as her “Flemish” nose? […] Perhaps it is only a measure of how narrow and cloistered my life has become – or perhaps it is in fact the true measure of a courtesanlike power that emanates from Helen’s sense of herself as an idolized object that might just as well have been carved of one hundred pounds of jade.
—Philip Roth, “The Professor of Desire”, Farrar, Strauss and Giroux, New York, 1977, pp. 56-57.
Alicja Zebrowska, din seria “When a Stranger Becomes One of Us”, 1998-2000
Poate nu știați, dar înainte să ia calea filmelor pentru adulți infantilizați, Spielberg a avut și el un scurt moment – o străfulgerare – de geniu (după care și-a revenit brusc) și a făcut primul lui lungmetraj, Duelul (1971), un film care se dovedește fix pe placul lacanienilor.
Un șofer de mașină și altul de camion (un camion masiv, vechi, sinistru, de altfel – iar nu animalul senin și blând din povestea lui Mo Yan; citiți Schimbarea dacă vreți să aflați romanța mecanică și mitologică a două frumoase camioane) se întâlnesc pe drum și din nimic se-ncinge, pe viață și pe moarte, duelul, provocat, desigur, de misteriosul și fiorosul camionagiu. Spun asta pentru că, pe parcursul întregului film, chipul acestuia va rămâne perfect ascuns privirii disperate și strădaniei celuilalt șofer, să-i zicem convențional protagonistul (deși adevăratul protagonist este, fără îndoială, camionul, care pare să acționeze complet autonom de voința umană, pare o forță de o perversă perseverență, desprinsă din altă lume, dintr-un coșmar).
Perspectiva protagonistului este și cea a spectatorului, iar privirea camionagiului este perfect interzisă vederii. Chiar și la finalul filmului, identitatea acestuia rămâne necunoscută. Protagonistul nu știe nici cine a încercat să-l omoare și nici motivul. Pentru Todd McGowan (în eseul Looking for the Gaze: Lacanian Film Theory and Its Vicissitudes), filmul e exemplar pentru manifestarea dorinței pure: “[It] sustains its fidelity to the logic of desire because it never reduces the gaze to the field of the visible”. Privirii întotdeauna îi scapă ceva - ăsta e sensul ei. E o amăgire continuă, o dorință a văzului care se autoalimentează tocmai din această eludare a lui objet petit a. Iar „soluția” dorinței constă tocmai în această eludare, căci dorința nu vrea decât să se susțină pe sine ca dorință și nimic mai mult. Dorința devine un scop în sine, ea caută mai multă dorință.
De ultima scenă din À perdre la raison (r. Joachim Lafosse, 2012, tradus din engleză Copiii noștri) nu mai era nevoie. O scăpare. Teama regizorilor de a lăsa claritatea ambiguității să-și facă treaba.
Copiii ucid dragostea. Fie că-s făcuți din iubire, din inerție sau din greșeală.
Femeia e uitată, ignorată, disprețuită, înghesuită în cotloanele gospodăriei, redusă la câteva funcții domestice precise.
Și unul, și altul își pierd libertatea, autonomia, nu mai e loc de nimic – intimitate, amor, zâmbete, bucurie. Amândoi – cuplul adică – sunt de nerecunoscut, deși schimbarea e exact aia pe care o așteptăm, o anticipăm și care pare a fi devenit deja regula firească a tuturor căsniciilor oricât de fericite.
Evident, degradarea ei e tulburătoare. Impresia că trebuie avut grijă de femeie, măcar în momentele-cheie ale vieții, pentru că poartă asupra ei greutățile lumii.
După ce faci trei copii mai vrei și timp pentru tine?
În fine, probabil marile iubiri ale istoriei și vremurilor noastre sunt cele sterile, cele care evită biologia. Maternitatea e moarte curată.
Văzut de curând într-o noapte spre dimineață, că numai la astfel de ceasuri televiziunile mai dau din greșeală vreun film care să-ți suscite nițel interesul, o așa-zisă poveste interzisă Stravinski-Coco Chanel (nejucată, slavă domnului, de stupida aia de Audrey Tautou). Soția al cărei trup putrezește, amanta care strălucește.
